Structura psihicului uman se creează din legăturile ce se stabilesc între gânduri, emoții și comportamente. Copilul nou-născut învață în contact cu mama că un comportament al lui primește o reacție de la mamă. Nevoile lui de foame, confort, securitate și afecțiune pot fi satisfăcute mai mult sau mai puțin de către o altă persoană. În funcție de răspunsul și disponibilitatea fizică și emoțională a mamei, copilul va învăța plăcerea, satisfacția, bucuria sau dimpotrivă, frustrarea, respingerea, furia și frica.
Ulterior în decursul vieții, aceste prime amprente emoționale alăturate vieții intrauterine în care copilul există în simbioză cu trăirile emoționale ale mamei, copilul structurează și sedimentează un anumit mod de raportare la nevoile lui de hrană fizică și emoțională: merită, oferă și primește iubire și siguranță sau mai degrabă caută relații toxice în care să sufere, să existe un raport de putere și dominare; trăiește cu plăcerea și bucuria sau mai degrabă cu suferința, frica și implicit furia.
Modalitatea în care aceste legături se fixează de-a lungul timpului atât prin relațiile cu părinții cât și cu familia extinsă: frați, bunici, veri, mătuși, unchi, apoi relațiile de sociale de prietenie, cunoștințe dar și cu autoritatea în general determină în ansamblu structura de personalitate. Ea se cristalizează in perioada adultului tânăr 20-24 ani și fără o intervenție de specialitate (psihoterapie) rămâne definitivă pentru toată viața, individul fiind semiconștient de structura ei.
Cum nu întotdeauna experiențele de viață sunt pozitive și generatoare de siguranță și confort, atât pentru copil cât și pentru proapetele mame și nu există consilierea mamei privind nevoile reale ale copilului și ce înseamnă rolul matern, de multe ori mamele ajung la epuizare, stări de anxietate și frustrare intense în primele luni după naștere, ceea ce în viața psihică a copilului are un impact destructurativ cu efect pentru întreaga viață a copilului, dezvoltându-se astfel diferite tulburări de personalitate.
Spre deosebire de tulburările psihice care pot fi corectate cu medicație, care se declanșează la un anume moment în dezvoltarea psihică a individului, tulburările de personalitate reprezintă însuși modul de funcționare al individului și nu se tratează cu medicație. Tulburarea de personalitate este modul inflexibil, disfuncțional și dezadaptativ de percepere, gândire, relaționare, simțire față de mediu, oameni, sine însuși și afectează percepția asupra vieții și viitorului.
Persoana cu tulburare de personalitate este într-o permanentă luptă pe viață și pe moarte cu sine și cu ceilalți, într-o permanentă nesiguranță și frică intensă, într-o continuă suferință și furie pe care o răsfrânge asupra sine sau celorlalți, în mod special asupra persoanelor apropiate fie ca familie de origine fie ca familie creeată sau iubiți/ iubite, în general toată viața sa psihică este într-o permanentă oscilare între abandon și dominare atât față de sine cât și de ceilalți.
Individul cu tulburare de personalitate are un Eu slab, nu are simțul identității de sine, este într-o permanentă confuzie, intensitatea emoțiilor sale fiind în extreme, atât ca vulnerabilitate cât și ca furie, fapt pentru care deseori apar comportamente agresive, violente atât față de sine cât și față de ceilalți. Un astfel de individ nu are control pe emoțiile sale și un control foarte slab pe acțiunile sale, ceea ce duce deseori la conflicte interpersonale, indiferent de contexul de viață.
Pe baza asemănărilor simptomelor, în DSM IV (Manualul de Diagnoză și Statistică a Tulburărilor Mentale) tulburările de personalitate sunt împărțite în trei grupe:
Grupa A- Personalitate paranoidă, schizoidă și schizotipală- indivizii cu astfel de tulburări apar adesea ca bizari, sau excentrici;
Grupa B- Personalitate antisocială, borderline, histrionică și narcisică- indivizii cu aceste tulburări apar adesea ca teatrali, pasionali, extravaganți;
Grupa C- Personalitățile evitantă, dependentă și obsesivo- compulsivă- indivizii cu aceste tulburări apar ca anxioși și fricoși.
Tulburarea de personalitate rămâne stabilă pe viață fără tratament psihoterapeutic și se agravează în timp, ducând la disfuncționalitate severă în toate domaniile de viață, până la autoanulare. De obicei persoana cu tulburare de personalitate are sentimentul că este ceva în neregulă însă nu își dă seama ce anume, are credința că a fost născută să sufere și nu se poate face nimic în acest sens, are o semi conștiință de sine și este incapabilă să își asume responsabilitatea pentru propria viață și fericire.
Psiholog psihoterapeut Harbur Elena