S-a vorbit destul de mult despre efectele neglijării nevoilor emoționale ale copiilor însă nu și despre excesul în atenția acordată acestora. Atât neglijarea cât și excesul sunt considerate a fi abuz și au efecte pe măsură, de cele mai multe ori similare. În general abuzul emoțional creează dezechilibru, instabilitate, sentimentul de nesiguranță, confuzie și are ca rezultat la vârstă adultă diferite tulburări comportamentale și tulburări de personalitate.
În funcție de programarea genetică și felul în care părinții s-au raportat la copil, acesta poate genera la vârta adultului tânăr (18-29 ani) o tulburare de personalitate. Unele dintre aceste tulburări sunt evidente, făcând aproape imposibilă adaptarea individului în mediul familial, social și profesional, însă alte tulburări nu sunt atât de evidente, iar indivizii sunt deobicei catalogați ca fiind “dificili”.
O astfel de tulburare este si narcisismul, care este caracterizată de sentimene de grandoare, superioritate, o nevoie covârșitoare de admirație și mai ales o lipsă de empatie față de ceilalți. Astfel de persoane au un simț grandios de auto-importanță, își exagerează succesele și talentele care de cele mai multe ori nu există, au fantezii de putere nelimitată, strălucire, frumusețe, dragoste ideală, cred că sunt speciale și unice, că pot fi înțelese doar de persoane cu un statut special, cer atenție excesivă, așteaptă tratamente speciale, sunt arogante, invidioase, prezintă paranoia, fac asocieri sau afilieri cu nume și persoane importante, nu îi interesează ce simt alte persoane sau ce nevoi au, însă le exploatează fără remușcări pentru a-și atinge scopurile, considerând că merită și li se cuvine totul doar prin simpla lor existență.
Pentru ei, imaginea publică și socială este extrem de importantă, nu suportă criticile- devin agresivi verbal și fizic, considerându-se neapreciați și nedreptățiți. Adesea suferă profund pentru că nu li se recunoaște măreția și se izolează, considerând că nimeni nu îi merită.
Personalitatea narcisică își pune bazele în copilăria mică prin abuz. Fie că i se spune copilului că toți ceilalți sunt mai buni ca el și el nu este în stare de nimic, fie că i se spune că el este cel mai bun, efectul este același: imaginea de sine a copilului se distanțează atât de mult de realitate încât copilul devine confuz și nesigur, eul lui este slab și sensibil, vulnerabil la părerile celorlalți, iar frustrarea și anxietatea cresc. Nevoia lui de siguranță și repere stabile, reale îl fac să își creeze mecanisme de apărare care să compenseze neputința lui. Un astfel de mecanism este și complexul de superioritate care duce la tulburarea narcisică. Nevoia de atenție și valorizare îi pansează eul slab și îi conferă o falsă siguranță.
Persoana narcisică trăiește o suferință intensă, nu își găsește locul nicăieri și rareori se angajează în relații amoroase pe care le părăsește rapid pentru că nu le poate gestiona, trăind permanent senzația că persoanele partener nu sunt suficient de bune și incapabile să înțeleagă, accentuându-și sentimentul de singurătate și izolare.
Stima de sine a copilului este modelată de către părinte în accord cu realitatea. Orice exces fie prin negativitate fie prin pozitivare produce un dezechilibru pe care copilul îl resimte și are nevoie să îl restabilească. Nevoia reală a copilului este de stabilitate și siguranță de la părintele său. Copilul nu are o nevoie reală de a fi mai bun ca ceilalți ci de a fi iubit și acceptat de părintele său așa cum este.
Copilul își va dori sau va crede că este mai bun decât ceilalți doar dacă acest lucru este important pentru părinte. Copilul își simte intuitiv părintele și trăiește emoțiile acestuia cu care se identifică. Astfel, dacă părintele a suferit în copilărie sau trăiește încă senzația că nu este suficient de bun, copilul va trăi instinctual aceeași stare și se va proteja printr-un complex de superioritate.
Dacă părintele își ajută copilul să se raporteze în mod real la ceilalți din jurul său, personalitatea narcisică nu se dezvoltă la nivelul la care să îi afecteze viața. Este necesar ca părintele să fie sincer față de copil, să îi arate și să îi spună ce face bine și ce greșește, însă IUBIREA SA este NECONDIȚIONATĂ. Îl iubește pentru că există și îl deranjează sau îl nemulțumește comportamentul său. Comportamentul este oscilant în funcție de perioada de vârstă, de trăirile și nevoile copilului și poate fi modificat, educat, însă PERSONALITATEA este zestrea lui de viață, care rămâne stabilă și duce la adaptare și fericire sau alienare și suferință.
Psiholog psihoterapeut Harbur Elena