Există o tradiție pe cale de dispariție din păcate: cititul poveștilor la culcare. Datorită evoluției sociale aud tot mai des de părinți care își pun copiii să vizioneze filme pe baza basmelor, așteptând ca aceștia să înțeleagă singuri sensul lor, sau chiar mai rău, doar pentru a sta cuminți. Mai mult decât atât, basmele, povestirile sunt înlocuite de desene animate moderne care nu conțin o structură logică sau oferă modele de comportament dezagreabile.
De cele mai multe ori, pentru părinți este foarte dificil să își găsească resursele și timpul necesar pentru a le citi copiilor basme în care nu mai cred nici ei… Când vorbesc despre “resurse” mă refer la disponibilitatea emoțională, deschiderea, răbdarea, dorința de împărtășire, de a explica, de a ajuta copilul să creadă și să simtă basmul, să îi transmită mesajul mai puțin concret, realist și simplist.
Acest ritual nu este o pierdere de vreme, el are mai multe semnificații și beneficii atât pentru părinte cât și pentru copil. El nu presupune doar o lecturare forțată pentru a face copilul să stea liniștit și să adoarmă. Este poate cel mai important moment de împărtășire emoțională în care copilul se simte important, securizat, dorit, iubit, în atenția părintelui. În astfel de momente copilul se lasă purtat pe aripile imaginației și magiei împreună cu părintele, găsește întrebări și răspunsuri la problematici din viața reală care doar așa își găsesc contextul să fie spuse.
Basmul în sine nu este doar o înșiruire de evenimente fantasmatice fără aplicabilitate în viața reală, ci dimpotrivă. În lumea copilului basmul are mai mult sens decât lumea reală. Pare curios, nu? Și totuși, toate basmele și poveștile traduc conflicte psihice și emoționale pe care atât copilul cât și adulții le trăiesc în realitate: vanitate, invidie, lăcomie, etc.
Pentru copil lumea reală pare complicată și încâlcită, el neavând capacitatea să înțeleagă (chiar dacă pare că înțelege) dinamica adulților. Ceea ce copilul înțelege la nivel intuitiv mai mult decât logic este lupta dintre bine și rău și ceea ce îi face fericiți pe părinți. Tocmai de aceea vedem copii care adoptă comportamente tipice adulților și mai puțin copilăriile specifice vârstei- nu pentru că ar înțelege cognitiv și ar alege, ci pentru a-și mulțumi parinții.
Basmele sunt calea către interiorul neexplorat al copilului, către Sine, acolo unde el are nevoie cu adevărat să se cunoască și să-și înțeleagă emoțiile, să știe ce să facă cu ele. Rolul psihologic al basmului este acela de a rezolva conflictele dintre forțele pozitive și negative din Sine. Basmele rezolvă astfel de lupte oferindu-le copiilor o scenă pe care ei să-și poată juca și rezolva conflictele interioare. Când copilul ascultă un basm, el regăsește (în mod inconștient) în personajele din poveste părți din el însuși.
Astfel, basmele scot la suprafata emoții, gânduri, credințe puternice într-o manieră plăcută, distractivă și fascinantă. Evenimentele din basme nu sunt reale, însă conflictele pe care acestea le accesează în trăirea copilului sunt reale și mai mult decât atât, fac parte din viața lui de zi cu zi.
Basmele oferă atât o nouă perspectivă cât și o strategie de rezolvare a temerilor și confuziilor interioare. Prin intermediul poveștilor copilul învață că nu este nevoie să treacă prin viață ca o victimă pasivă, ci că poate lua atitudine, se poate exprima, poate cere și poate regla relații disfuncționale din viața lui. El află că se poate confrunta cu forțele interne care îi amenința sentimentul a ceea ce este și locul lui în lume.
Orice basm, ca și creșterea umană are patru etape:
1. Traversarea – presupune identificarea dilemei și căutarea unei soluții într-un peisaj nefamiliar. Fiecare traversare conține ca mesaj psihologic idea că pentru a crește, pentru a ne dezvolta trebuie să explorăm, să experimentăm, să riscăm;
2. Întâlnirea – în toate basmele există personajul rău (de cele mai multe ori vrajitoarea) care trebuie confruntat. Confruntarea cu personajul rău presupune îndeplinirea de sarcini ce par imposibile și este trăit ca un chin, o suferință. Întâlnirea cu personajul malefic din poveste obligă copilul să se confrunte cu tendințele hedonice din el însuși, punându-le pe seama trăsăturilor concrete ale vrăjitoarei. Confruntarea cu vrăjitoarea devine astfel un act de autorecunoaștere, o modalitate prin care copiii sunt puși să admită părți din ei care altfel ar fi negate și ignorate.
3. Victoria – dacă cel mic vrea să înfrângă impulsurile inoportune și nesănătoase, vrăjitoarea trebuie să moară. Doar prin moartea ei are siguranță că parțile “rele” ale Sinelui sunt înfrânte și că cele bune înving. Moartea vrăjitoarei anunță victoria virtuții asupra viciului.
4. Sărbătorirea – ea dă certitudinea victoriei binelui, sentimentul de siguranță și încredere. De fiecare dată când vrăjitoarea moare, încrederea celui mic în capacitatea sa de a-și învinge îndoielile este refăcută ca prin farmec și el devine capabil să își exploreze potențialul latent.
Basmele nu sunt bune doar pentru copii ci și pentru adulți în egala măsură. De fiecare dată când recitim sau ascultăm un basm putem înțelege ceva nou. Despre noi și despre lume. Ele au marele avantaj de a asigura accesul către lumea noastră interioară la orice vârstă. Să schimbi perspectiva este cea mai bună cale de a depăși un blocaj.
Însoțind copilul (fie el biologic sau interior) în călătoria către necunoscut putem înțelege durerile, temerile, confuziile, conflictele pe care avem nevoie să le rezolvăm. Călătoria poate fi inconfortabilă, oscilantă, uneori confuză și temătoare, însă merită să mergem înainte pentru a ajunge în final la întâlnirea cu noi înșine dintr-o pespectivă nouă, îmbunătățită.