Ți s-a întâmplat vreodată să iubești pe cineva dar să nu poți să-i spui sau să-i arăți, să-ți fie frică de reacția persoanei- să nu se supere, să nu fugă sau pur și simplu să nu poți să te deschizi, să te apropii sau să îți dai voie să simți tot ce deja simți?
E ca și cum ceva din tine te trage spre o persoană anume, simți că lumea ta, viața ta așa cum o știai se schimbă… TU te schimbi- zâmbești mai mult, ești mai vesel (ă), faci mai multe, te trezești dimineața odihnit (ă) (chiar dacă ai dormit puține ore pentru că ți-ai umplut gândurile), te trezești cu chef de viață, parcă abia acum vezi pentru prima dată viața, culorile din jurul tău și totul capătă un nou sens.
Cauți prezența acelei persoane, te gândești la cum este, ce face, îți inundă gândurie și simțurile, este prezent (ă) în viața ta chiar dacă nu este acolo… Tânjești să îl (o) vezi, auzi și simți chiar și o clipă. Totul din tine te duce către acea persoană, totul capătă direcție și sens către el (ea) pur și simplu simți cum fierbe înăuntrul tău și îti vine să faci ceva. Poate îl (o) cauți, poate îl (o) vezi, poate stai departe sau poate îi vorbești- vrute și nevrute, despre munca, lume, prieteni, vreme, orice banalitate, orice nu are legătură cu adevăratul motiv pentru care ești acolo, orice ascunde ce simți. Te blochezi. Privești dar nu faci nimic, poate nici nu mai spui nimic. La prima vedere ești rece, distant, calculat, în control… dar în tine totul fierbe. Ai vrea să spui ce simți, cât de mult înseamnă pentru tine, ai vrea să atingi, să strângi în brațe, să săruți… dar te oprești. Frica preia controlul și îți inundă mintea.
Se duce o întreagă luptă în tine dar alegi să taci și să pleci. Te tot gândești, te răzgândești, inima îți spune DA în timp ce mintea găsește pretexte să nu. Emoțiile te copleșesc, mintea o ia razna, iar tu simți că pierzi controlul. Ți-e frică și te gândești că ai nevoie de o pauză, de liniște ca să îți găsești controlul din nou. Te distanțezi. Poate trece. Mintea ta găsește milioane de motive pentru care este mai bine așa, dar în realitate suferi. În fiecare zi doare mai tare iar timpul care trece nu face decât să accentueze durerea. Poți să îți ocupi mintea și timpul ca să uiți… dar iubirea rămâne acolo…
Poți să alegi să fugi, să te ascunzi, să eviți, să te prefaci că nu îți pasă sau poți să alegi să stai, să simți, să trăiești, să fii fericit.
Îți dorești să stai și totuși fugi. Te întorci dar nu te lași atins (ă), nu îți dai voie să simți fericirea, să primești iubirea, să crezi în ceea ce trăiești și nu îi faci loc în tine… Frica domină și te face confuz (ă).
Cum ar fi să îți dai voie să fii fericit (ă), să primești și să trăiești iubirea așa cum ai nevoie? Ar însemna să RIȘTI. Să riști ca persoana cealaltă să nu simtă ca tine, că poate te va judeca sau va râde de tine, că vulnerabilitatea ta va fi cunoscută, că vor fi schimbări de la care nu știi la ce să te aștepți, că poate vei pierde și poate vei suferi.
Dar dacă nu o să fie nimic din toate astea? Dacă acea persoană simte la fel ca tine, nu te judecă ci te vrea, nu râde ci suferă și își dorește aceleași lucruri ca tine, dacă acea persoană poate și știe să aibă grijă de vulnerabilitatea ta, să o pună la un loc cu a ei și să creeze o putere din asta, dacă nu vei suferi, nu vei pierde ci doar vei câștiga?
În realitate riscurile pe care le pune frica în față nu există, în realitate există doar ce simți tu, în realitate vulnerabilitatea doare când o negi și te strădui să o ascunzi, să îți pui măști, pierzi doar atunci când nu îți dai voie să păstrezi, suferi doar atunci când nu îți dai voie să iubești.
Riscul care doare cel mai tare este cel pe care NU ÎL TRĂIEȘTI! Să îți asumi iubirea, să îți dai voie să iubești și să fii iubit fără să îți fie frică înseamnă să trăiești cu adevărat și este în esență tot ce ai nevoie. Ai nevoie să fii tu așa cum ești și simți.
Psiholog psihoterapeut Harbur Elena