Se vorbeste destul de des despre traumă și stres posttraumatic însă există o confuzie privind acești termeni, încadrarea lor și condițiile în care un psiholog sau un psihiatru pot face o evaluare respectiv o diagnosticare (în funcție de specializarea profesionistului) pentru a atesta existența acestora. Destul de frecvent se cere de către avocați o hârtie de la psiholog cum că o persoană suferă de stres posttraumatic pentru a fi folosită în procesele ce presupun agresiune, nedreptate și restituirea unei daune, tocmai de aceea este important să cunoaștem aspectele definitorii a ceea ce presupune o traumă și stresul posttraumatic pentru a ști când și cum ne putem apăra fie prin prevenție fie printr-o reacție adecvată contextului.
Pentru a putea vorbi despre stres posttraumatic, trebuie întâi să înţelegem ce este trauma, evenimentul declanşator al acestei tulburări. Conceptul de traumă presupune trei aspecte:
1- existenţa situaţiei traumatice, care este extrem de ameninţătoare şi copleşitoare pentru individ;
2- reacţia internă faţă de acea situaţie, adică reacţia sistemului nervos autonom, care activează toate resursele fizice şi mentale disponibile pentru ca persoana respectivă să poată gestiona criza;
3- consecinţele pe termen lung, mediu şi scurt care derivă din acea activare internă.
Trauma este o experienţă în care noi ne simţim depăşiţi, copleşiţi de sentimentul de neputinţă, de abandon şi de lipsă de apărare şi care pe termen lung determină schimbarea propriu-zisă în totalitate a întregii perspective despre sine, lume, oameni și viață.
Trauma este o rană sufletească foarte puternică care ne face să ne simţim depăşiţi, copleşiţi, blocaţi de sentimentul de neputinţă în fața unui pericol foarte mare, un pericol care amenință viața, integritatea fizică, corporală și psihică a persoanei în cauză sau a unei persoane apropiate, sau a mai multor oameni în masă. Neputinţa şi sentimentul de pericol merg întotdeauna împreună, iar expunerea la unul sau mai multe evenimente traumatice are efecte pe termen lung care destabilizează persoana, o alienează și o fac inadaptabilă la provocările vieții obișnuite.
Evenimentele care pot determina aceste simptome cuprind: asaltul violent, răpirea, atacul sexual, tortura, starea de ostatic, prizonieratul în război, dezastrele, accidentele violente sau diagnosticul unei boli mortale.
Conform Manualului de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale, respectiv DSM, elementul esențial în diagnosticarea stresului posttraumatic îl constituie apariția de simptome caracteristice traumei. Astfel, nu orice eveniment care ne surprinde, ne sperie, ne pune într-o confuzie privind reacția comportamentală constituie o traumă și nu orice traumă provoacă o reacție de stress posttraumatic. Pentru a exista suspiciunea de stress posttraumatic este nevoie ca persoana în cauză să manifeste stres considerabil din punct de vedere clinic cu consecință modificarea semnificativă a interacțiunilor sociale ale individului, capacitatea de muncă, somn, hrănire și alte funcții, perturbarea semnificativă a funcționării obișnuite timp de mai mult de o lună. Simptomele de stres posttraumatic pot apărea imediat după expunerea la traumă sau pot apărea mult mai târziu ( 1 lună sau 3 luni) în urma contactului cu un factor declanşator similar traumei.
Simptomele stresului posttraumatic se referă la reexperimentarea evenimentului traumatic sub diferite forme, cum ar fi amintirile intruzive, imagini, gânduri, senzații de care persoana nu mai poate scăpa, vise terifiante soldate cu insomnii privind conținuturi ale traumei, iluzii, halucinații, senzația că se întâmplă din nou și ieșirea persoanei din realitate, ca și cum ar trăi un vis cu ochii deschiși, reactivitate fiziologică intensă plus stresul psihologic la cote maxime la expunerea de stimuli interni sau externi asociați traumei.
Persoana afectată de stress posttraumatic poate să vorbească tot timpul despre traumă fără să realizeze acest lucru sau să facă eforturi să evite orice fel de gânduri, sentimente, conversații, obiecte, locuri, filme, activități, persoane sau orice fel de stimuli care îi aduc aminte. Poate fi incapabilă să evoce anumite aspecte despre evenimentul traumatic, să fie excesiv de activă, instabilă emoțional, iritabilă, conflictuală, să aibă dificultăți în concentrare, hipervigilență, să tresară fără motiv, să nu mai aibă interes în activități înainte plăcute, să aibă sentimente de înstrăinare, ca și cum ar trăi altă viață, de detașare și aplatizare emoțională și lipsa perspectivei de viitor.
O astfel de persoană trăiește un stress intens permanent, se alienează din viața obisnuită, nu mai este capabilă să se relaxeze și să simtă bucurie sau confort, siguranță, sentimentul de încredere este profund afectat, iar senzația permanentă este de frică, neputință, oroare, iminența morții, suferință profundă.
Stresul posttraumatic apare și la adulți și la copii, însă cu manifestări diferite, datorită mecanismelor de apărare psihice diferite de la adult la copil. În timp ce un adult își poate da explicații, gestiona mai mult sau mai puțin comportamentele, reacțiile legate de evenimentul traumatic, copilul este mult mai expus, capacitatea lui de gestionare este foarte redusă, instinctele de conservare și protejare mult mai vulnerabile și instabile, iar capacitatea de recuperare mult mai afectată, cu efecte pe toata viața.
Stresul posttraumatic este o afecțiune gravă care se tratează atât medicamentos psihiatric cât și psihoterapeutic, în a cărei recuperare sunt implicate echipa de specialiști: psihiatri, psihologi, medici cu diferite specializări dar și familia, rudele și prietenii. Față de alte tulburări în care se lucrează preponderent cu persoana afectată, în stresul posttraumatic este afectat tot ansamblul de viață. Întreaga percepție despre sine, lume, viață, moarte, sens este profund afectată, profund schimbată, iar persoana traumatizată are nevoie de mult timp, suport și ajutor pentru a-și regăsi încrederea, sensul, bucuria și liniștea.
Psiholog psihoterapeut Harbur Elena