0723580669/ 0784786924
L-V: 12 - 21, S: 12 - 18
cabinetpsihologicharburelena@yahoo.com
Sinuciderea- drama suferinței
Sinuciderea- drama suferinței

     O temă controversată a zilelor noastre este sinuciderea, care apare din ce în ce mai mult în atenția religiei și mass media. Se manifestă ca un fenomen datorită amplorii pe care o are, iar părerile sunt împărțite între a acuza persoana care încearcă sau chiar reușește să se sinucidă și a o compătimi; însă indiferent de opinia de judecată există inevitabila întrebare “de ce?”.
     Sinuciderea lasă în urmă sentimente de șoc, negare, vină, rușine, furie, confuzie, dar mai ales foarte multă durere. Familia și apropiații persoanei care se sinucide trăiesc o adevărată dramă iar travaliul de doliu este amplificat de misterul care învăluie cauza sinuciderii.

      Întotdeauna există pretexte care susțin cumva actul suicidal cum ar fi: “s-a sinucis din dragoste”, “a pierdut casa” sau “a pierdut toți banii la jocuri de noroc”, “avea probleme la servici/ școala”, etc însă toate acestea sunt doar posibile explicații de care au nevoie cei care rămân pentru a da sens gestului extrem și care le alină cumva durerea pierderii. 
      Motivul real al sinuciderii însă nu sunt evenimentele izolate din viața unei persoane, ci suferința pe care aceasta o trăiește. Este o suferință extremă, psihică și emoțională care face ca persoana în cauză să nu mai găsească soluții, răspunsuri, ea se simte captivă într-o suferință copleșitoare fără șansa de a se elibera. Astfel de persoane se luptă cu senzația lor permanentă de eșec, cu durerea psihică extremă până la epuizare, pe tot parcursul vieții lor, iar fiecare situație dificilă de viață va amplifica durerea împingând limitele de rezistență la extrem.

      Când persoana simte că a depășit această limită și că nu mai poate face față în nici un alt mod situației disperate, actul suicidar va fi realizat ca un mijloc de evadare. Pentru o astfel de persoană nu doar prezentul este sumbru și fără scăpare, ci vede și mai multe probleme și suferință în viitor, ceea ce îi amplifică disperarea și face ca moartea să pară singura soluție. 
      Persoanele suicidare au abilități scăzute de rezolvare a problemelor, fiind nepregătite sau neantrenate în a gândi flexibil și a genera sau a implementa soluții necesare pentru o rezolvare optimă a problemelor de viață, bazate pe mecanisme de coping adaptativ. Ele nu pot genera alternative sănătoase pentru scenariile problematice de viață, ele văd mai multe consecințe negative și se gândesc preponderent la soluții irelevante pentru problematica reală cu care se confruntă, nu sunt disponibile să implementeze soluțiile în realitate, au un nivel scăzut de încredere în sine, o imagine negativă asupra lumii și a propriei persoane.
      Persoana suicidară nu se teme de moarte ci de viață, se teme să trăiască o viață dominată de suferință și durere, de eșec, renunțare, pierdere, lipsită de bucurie și perspectivă, se teme de propriile emoții și acțiuni, tot ce face și i se întâmplă este dureros și obositor, copleșitor. Se urăște pe sine, consideră că nu merită să trăiască, se simte inferioară și umilită, se consideră dezgustătoare și consideră că trebuie să fie pedepsită, iar iubirea familiei o împovărează mai mult cu vină, în timp ce moartea sa i-ar elibera de griji… Tot ce își dorește este să scape: de durere, de frică, rușine, vină. 
     Sinuciderea nu este o boală. Este adevărat ca în 90% din cazuri este asociată unor tulburări psihice netratate, însă în restul de 10% din cazuri ea apare fără tulburarea psihică. De asemeni este greșită idea transmiterii genetice- un alt caz în familie de sinucidere creează un precedent, un model, o predispoziție, dar nu obligă la sinucidere. Suferința psihică este individuală. 
     Contrar opiniei majoritare, sinuciderea nu este un act impulsiv și nici un act de lașitate. Se spune că sinucigașii “aleg calea cea mai ușoară, renunță în loc să lupte”, însă actul sinuciderii presupune determinare și planificare, uneori insistență, persoana suicidară decide conștient să se despartă de tot ce cunoaște și îi este drag, de tot ce este important pentru ea, renunță la dorințe, scopuri, familie, copii, ca să poată pune stop suferinței. 

Psiholog psihoterapeut Harbur Elena